Lia: De ce mă priveşti aşa mereu?!
Lucian: Aşa?! Cum anume?
Lia: Păi, nu ştiu, uneori ai un mod anume de a mă privi, atât de… intimidant.
Lucian: Intimidant, eu?! Şi te deranjează?
Lia: Păi, oarecum, da… Uneori.
Lucian: Şi acum e una dintre acele situaţii în care te deranjează felul meu de a te privi?
Lia: Aş putea spune că da. Şi de ce zâmbeşti?
Lucian: De ce nu? N-o să-mi spui că-i interzis zâmbitul.
Lia: Nu, bineînţeles. Totuşi, de ce zâmbeşti?
Lucian: Nu-ţi dai seama? Pentru că eu sunt cavalerul, ştii tu foarte bine care anume, iar tu eşti domnişoara cea frumoasă, pe care eu, cavalerul respectiv, o admir acum…
Lia: Ah, eşti imposibil; şi enevant!
07
Aug
11
Aleka.h
Doi de “L’ au ajuns la o poveste.
Greu de crezut ca inca mai ajung persoane pe blogul meu prafuit si uitat de multa vreme. Iti multumesc pentru vizita si pentru comentariu, insa, din pacate, din cate imi amintesc, aceasta “poveste” nu este creatie prorpie, ci este preluata, asa incat, ofer drepturile de autor, ca sa fim corecti si sa fie treaba cat mai buna :)